Articol despre perioada de început a activității de cercetare

Istoria timpurie și dezvoltarea Institutului Monroe
de Robert A. Monroe

Institutul își are originile în Divizia de Cercetare și Dezvoltare a Monroe Industries, Inc., care, la acea vreme (1958), explora metode și tehnici de învățare accelerată prin modificări practice ale mediului. Ca urmare a unor descoperiri, s-a luat decizia de a extinde aria acestor investigații și de a schimba scopul oricărui demers de cercetare. În 1971, a fost creat Institutul pentru a sprijini și dezvolta această abordare diferită.

În termeni simpli, Institutul se bazează pe următoarele concepte:
(1) Conștiința și focalizarea acesteia conțin toate soluțiile pentru procesele vieții cu care omul se confruntă sau pe care le caută;
(2) O înțelegere și o apreciere mai profundă a acestei conștiințe pot fi atinse doar prin abordări și coordonări interdisciplinare;
(3) Rezultatele activității de cercetare devin relevante doar atunci când sunt transpuse în aplicații practice, în „ceva de valoare” în contextul culturii sau epocii contemporane.

ISTORIC

Două puncte de referință trebuie clarificate în această secțiune introductivă. În primul rând, raportul care urmează nu este prezentat în limitele restrictive ale unui singur domeniu de studiu sau practică. Este o încercare de a reda, în termeni largi și cuprinzători, evoluțiile de bază ale Institutului, astfel încât fiecare persoană să le poată corela cu propriul domeniu de interes, fără a fi nevoie de vreo „traducere”.

În al doilea rând, rezumatul studiului și al activității de cercetare prezentat aici nu urmează o abordare convențională. Nu conține tabele statistice, grafice sau referințe la lucrările altora din domeniu. Eforturile Institutului nu au fost concepute sau realizate cu intenția de a oferi dovezi sau documentații comunității științifice sau publicului larg, deși au fost utilizate multe dintre metodele științei clasice. În schimb, acest demers poate deveni obiectivul altor organizații și persoane care pot lua constatările de bază ale Institutului pentru a le valida și prezenta în alte forme, în alte domenii de specializare. Institutul încurajează și salută această participare.

După cum s-a menționat mai sus, obiectivele inițiale au fost definite ca dezvoltarea de metode și tehnici de învățare prin schimbări practice de mediu, adică schimbări care puteau fi aplicate simplu și ușor în condiții sociale tipice. Aceasta a exclus din start orice abordări exotice, precum stimularea chimică, medicamentoasă sau alimentară. De asemenea, pentru a fi acceptată pe scară largă, utilizarea de echipamente sofisticate și costisitoare nu putea constitui o necesitate esențială. În plus, a devenit evidentă nevoia de a depăși modelele și teoriile actuale ale învățării pentru a ajunge la o bază care ar putea fi cuprinzătoare. Scopul era de a produce ceva eficient într-o formă nouă, și nu doar o extensie sau dezvoltare a practicilor tradiționale, care înregistrau un declin constant în ceea ce privește rezultatele acceptabile de la un an la altul.

Învățarea de Tip I — Profitând de libertatea față de convențional, au fost realizate studii asupra tuturor formelor de proces de învățare din activitățile cotidiene. Depășind modelul skinnerian, s-a observat că factorul-cheie în procesul de învățare este, înainte de toate, concentrarea atenției. Durerea sau plăcerea concentrau atenția asupra unei experiențe, iar aceasta era apoi învățată sau stocată. De asemenea, orice factor emoțional concentra atenția, ceea ce ducea din nou la o imprimare profundă a experienței. Orice experiență fizică extremă atrăgea și ea atenția asupra experienței, cu rezultate similare. Gradul de profunzime al învățării (retenție și reamintire) părea a fi în relație directă cu intensitatea experienței. În schimb, cu cât experiența era mai superficială, cu atât atenția părea mai puțin validă, ceea ce reducea considerabil eficiența procesului de învățare. Orice altă învățare „nefirească”, cum ar fi concentrarea voinței fără stimul extern, necesita o formă de devotament și disciplină care, în general, nu este disponibilă minții umane obișnuite. Atenția oscilează și fluctuează și în cadrul experiențelor repetitive de ordin inferior, afectând din nou negativ procesul de învățare care ar putea avea loc.

Premisa: învățarea (naturală) este declanșată de atenția concentrată asupra unei experiențe care conține elemente de emoție, durere-plăcere, acțiune fizică, noutate – în diverse combinații. Prin urmare: învățarea naturală este experiență; cu cât experiența este mai profundă, cu atât mai adâncă este amprenta învățării. Aceasta este definită ca Învățare de Tip I.

O validare simplă a acestei premise se poate realiza pur și simplu prin a te așeza și a scrie o listă cu cele mai importante zece evenimente informaționale pe care le-ai învățat până acum, în ordinea clarității detaliilor și a capacității de reamintire. După ce faci acest lucru, observă câte dintre cele zece reprezintă lucruri învățate prin instruire formală.

Întrebarea era: cum poate fi sintetizat acest proces natural de învățare astfel încât să poată fi aplicat pe scară largă și cu ușurință?

Învățarea de Tip II — Un alt proces de învățare, cel mai convențional și utilizat pe scară largă, este într-adevăr deliberat și voit, și tinde spre un model de condiționare pavloviană prin obișnuință, pentru a fi cu adevărat eficient. Citirea și recitirea unui manual, coordonarea fizică a unui atlet, măiestria unui pianist concertist – toate sunt forme ale Învățării de Tip II – și necesită o formă specială de atenție focalizată învățată anterior (care poate fi declanșată de o experiență anterioară de învățare „naturală”, pe care individul o poate sau nu rememora conștient). Din acest proces mecanic de bază se construiesc combinații „nenaturale”, ca să spunem așa, care formează simulări deductive asemănătoare cu experiența de învățare naturală.

Învățarea de Tip III — Un alt tipar care este prezent și influențează individul, dar care, în cea mai mare parte, nu se află în zona de rememorare conștientă, se manifestă în două (sau mai multe) arii de experiență.

Prima constă în reținerea inconștientă a unei experiențe percepute și stocate în timpul activităților din viața fizică de veghe. Toate cele cinci simțuri fizice percep informații, însă doar o mică parte (mai puțin de 20%) ajunge, în mod obișnuit, în conștiința activă. Cu toate acestea, informațiile sunt stocate în memorie cu detalii extrem de fine. Ele nu fac parte din conștiința obișnuită deoarece nu a existat o focalizare a atenției asupra experienței în acel moment specific. Acest lucru a fost ilustrat în numeroase moduri, cum ar fi amintirea conținutului unei conversații între alte persoane în timp ce atenția era îndreptată în altă direcție sau reamintirea unei piese muzicale în timp ce citeai o carte.

A doua formă de învățare are loc prin experiența sinelui inconștient — adică experiența din vis, care poate sau nu să fie accesibilă reamintirii conștiente. Materialul oniric în sine poate constitui o experiență nouă, creată din experiențe anterioare deja învățate și, la rândul său, este tratat de către procesul de învățare ca o experiență autentică, la fel de reală și importantă ca oricare alta. De exemplu, un individ care nu a avut anterior frică de șerpi visează că pășește printr-un pârâu, este mușcat de un șarpe și se îmbolnăvește grav. Ulterior, el dezvoltă o teamă de șerpi și, foarte probabil, și de a merge prin pârâuri — chiar dacă nu își amintește în mod conștient visul respectiv.

Aspectul esențial al Învățării de Tip III este că astfel de experiențe de învățare fac parte din memoria inconștientă, care nu are capacitatea de a evalua experiența într-un context relativ. Totuși, este vorba de o învățare trăită, adesea emoțională, și acționează asupra personalității individului cu aceeași forță ca și Învățarea de Tip I — fără ca individul să fie conștient de acest lucru.

Învățarea de Tip III părea a fi, așadar, domeniul cu cele mai promițătoare perspective pentru îndeplinirea scopului inițial al cercetării.

Rezultate preliminare — A devenit repede evident că experimentele în domeniul Învățării de Tip III nu erau deloc o abordare originală. Multe astfel de experimente au avut loc de-a lungul anilor, sub diverse etichete — sugestie, hipnoză, psihosinteză, efect placebo, cercetare motivațională, plus sute de variații filozofice. Problema a devenit astfel identificarea și izolarea factorului catalizator prezent în cât mai multe dintre aceste metode și aplicarea lui într-un model științific rațional și repetabil.

Acest proces a condus la o schimbare importantă în identificarea a ceea ce, de fapt, era investigat. Ce anume era focalizat prin atenție? Cine sau ce experimenta? Nemulțumiți de termenul „ființă umană” (procesul ar putea fi aplicabil și animalelor), iar termeni precum „personalitate” sau „individualitate” reprezentând mai degrabă rezultate decât surse, iar „conștiență” având o conotație insuficientă, s-a ajuns — cu rețineri — la termenul Conștiință. Reținerea venea din faptul că termenul părea încă inadecvat, vag, greșit folosit și excesiv utilizat, dar era cea mai bună opțiune disponibilă la acel moment.

Odată depășit acest obstacol — și, din nerăbdare, prescurtat în CS (de la Consciousness – Conștiință) — CS a devenit ținta unor modele de cercetare intensive și neconvenționale. Dacă CS ar putea fi extinsă în cadrul Învățării de Tip II și focalizată acolo, s-ar putea obține realizări semnificative.

Prin noroc sau intuiție, proiectul s-a concentrat imediat asupra celei mai evidente și totodată firești margini a conștiinței: eliberarea și dispersia acesteia la debutul și în timpul somnului. Procesul simplu de menținere a stării de veghe extinse nu a produs tipare utile; adică, întârzierea pierderii CS nu aducea modificări calitative, ci doar o scădere treptată a eficienței. Prin urmare, a fost căutată o modalitate de a menține calitatea CS în timp ce sistemul fiziologic trecea în starea de somn. Aceasta includea și problema de a „face pace” cu rețeaua homeostatică, care rezistă sau se simte „amenințată” de orice schimbare — iar schimbarea trebuia să fie cheia oricărui proces care urma să fie proiectat și dezvoltat.

Descoperirea — Foarte puțin s-a realizat în eforturile inițiale, în afară de confirmarea multor studii anterioare despre somn. Aproximativ 52 de subiecți au fost testați în diverse stadii ale somnului, fără a aduce la lumină informații noi semnificative. Prima și cea mai importantă descoperire a avut loc din întâmplare, din necesitate. Echipa de proiect, formată în mare parte din voluntari, avea dificultăți în a găsi timp pentru a se deplasa de la o locuință la alta cu echipamente și instrumentație pentru a măsura stările de somn ale diferiților participanți. Proiectul nu dispunea de facilități adecvate pentru a-i găzdui peste noapte. În plus, subiecților le era foarte dificil să adoarmă la cerere. Atunci când reușeau, o făceau adesea într-o stare de epuizare, care conducea inevitabil doar la somnul de tip delta — o stare aproape comatoasă și lipsită de reacție (în acea perioadă).

Pentru a rezolva problema, astfel încât subiecții să poată adormi rapid atunci când era necesar, au fost testate diverse metode. Au fost create medii cât mai favorabile somnului, inclusiv controlul temperaturii, umidității, luminii și sunetului — însă aceste măsuri s-au dovedit doar parțial eficiente. A fost încercată și stimularea prin lumină, dar aceasta provoca disconfort mai degrabă decât relaxare. O combinație de semnale audio a început să arate rezultate promițătoare. Investigații suplimentare au confirmat că această abordare.

Odată cu disponibilitatea acestui nou instrument, a devenit posibil, pentru prima dată, să se inducă și să se mențină subiectul în oricare dintre diferitele stadii ale somnului — de la relaxarea ușoară în undele alfa, trecând prin theta, până în delta și în starea REM (visare).

S-a descoperit că undele sinusoidale în fază, la frecvențe de sunet perceptibile, atunci când sunt combinate pentru a crea frecvențele de bătăi binaurală (binaural beat) corespunzătoare intervalelor undelor cerebrale electrice întâlnite în diferitele stadii ale somnului uman, generează un Frequency Following Response – FFR în modelul EEG al individului care ascultă aceste forme de unde audio. La rândul său, FFR-ul evocă stări fiziologice și mentale în relație directă cu stimulul inițial.

Unde sinusoidale îm fază.

Odată cu disponibilitatea acestui nou instrument, a devenit posibil, pentru prima dată, să se inducă și să se mențină subiectul în oricare dintre diferitele stadii ale somnului, de la relaxarea ușoară în undele alfa, trecând prin theta, până la delta și REM (somnul cu vise). Un brevet general pentru această metodă și tehnică a fost acordat autorului acesteia, Robert Monroe, cel care a dat numele Institutului.

Metoda și tehnicile Monroe s-au dovedit capabile să „programeze” ciclurile de somn pe parcursul nopții, dacă acest lucru era dorit. Variațiile puteau permite ajustarea duratei fiecărui stadiu al somnului în cadrul ciclului, în funcție de nevoile și dorințele individului. Momentul trezirii din somn era semnificativ îmbunătățit comparativ cu ceasul deșteptător tradițional, care nu ținea cont de stadiul somnului în care intervenea. Prin programarea răspunsului de urmărire a frecvenței (FFR) astfel încât să atingă stadiul REM cu câteva minute înainte de ora de trezire, urmată de introducerea unui semnal beta, persoana era trezită ușor, dar ferm, fără șocul brusc sau senzația de „mah­mureală” specifică unei treziri bruște. Într-un test repetat, desfășurat sub supraveghere medicală, aproximativ 45 de persoane care sufereau de insomnie au primit, timp de o lună, înregistrări audio cu FFR (răspuns de urmărire a frecvenței) pe care să le asculte noaptea, în propriul mediu de acasă. În acest context, insomniac a fost definit ca fiind acea persoană care nu putea dormi noaptea fără medicamente prescrise. La finalul lunii, 40 dintre cei 45 de pacienți au raportat că sistemul era cel puțin la fel de eficient ca medicația, și, în mod evident, fără efectele secundare ale medicamentelor. În unele cazuri, efectul de antrenare (entrainment) a durat până la șase luni, perioadă în care pacientul trebuia doar să se gândească la modelul sonor pentru a putea adormi.

Inițial, metoda a fost lansată pentru uz general sub forma unei casete audio, fiind eficientă chiar și în format mono. Pentru rezultate maxime, aceasta putea fi utilizată în format stereo, cu căști, în aceeași configurație. Un prototip al unei noi unități cu circuite microelectronice se afla atunci în faza de testare, permițând „programarea” unui întreg ciclu de somn cu mai multe faze, inclusiv o secvență specială de trezire care se activa cu cinci minute înainte de ora prestabilită. Acestea erau în acord cu principiul „Ceva de valoare” care trebuie să rezulte din orice efort de cercetare.

Progrese intermediare – Odată cu abilitatea de a controla stările de somn de la granița conștienței, explorarea diverselor stadii ale somnului a continuat într-un ritm dictat de limitările de timp, fonduri, personal și subiecți – un ritm care s-a extins pe luni și apoi pe ani. Obiectivul era de a păstra Conștiința (CS) activă în tiparele de somn, menținând-o totodată la nivelul înțeles în starea de veghe.

Treptat, a devenit evident că acest lucru nu putea fi realizat — însă nu din motivul anticipat. Pe măsură ce fiecare subiect participa la un număr tot mai mare de sesiuni experimentale, Conștiința, în sine, nu era redusă, ci mai degrabă sporită. Participantul reușea nu doar să traverseze diminuarea normală a semnalelor senzoriale fizice din timpul somnului fără pierderea Conștiinței, ci descoperea, în primul rând, că aceasta nu depindea de acele semnale senzoriale. În al doilea rând, descoperea că ceea ce înțelegea el prin Conștiință devenea mai vast, mai profund, în lipsa datelor senzoriale fizice care altminteri ar fi creat interferență și distorsiune.

Cunoașterea (sau poate convingerea?), dobândită prin experiență, că gândirea, cogniția, sinele, personalitatea și orice altă componentă a conștiinței nu depind de semnalele senzoriale fizice, a reprezentat, în sine, un proces de învățare profund pentru majoritatea participanților la studiu.

Într-o structură socială profund ancorată în relațiile cauzale materie-timp-spațiu, acceptarea validității unei asemenea experiențe prin trăire personală a fost, într-adevăr, profundă, tulburătoare și extrem de stimulantă atât pentru personalul institutului, cât și pentru participanți. Era cu adevărat o cutie a Pandorei presimțită, care oferea potențiale neașteptate într-un domeniu ce a preocupat omul încă din zorii existenței sale. Ar putea fi deschisă acea cutie încet, puțin câte puțin, pentru a evita copleșirea? Sau vor demonstra studiile suplimentare că această stare paradoxală de somn-veghe nu este decât ceea ce pare?

În acest moment, un membru al echipei de cercetare a sugerat ca tiparele de frecvențe bătute („beat frequency”) să fie aplicate binaural, adică un set de semnale să fie introdus într-o ureche, iar un altul în cealaltă. În aer liber, undele cerebrale cu frecvențe extrem de joase (30Hz–1,5Hz) se află sub nivelul percepției auditive, astfel că tiparul era exprimat prin amplitudine, mai degrabă decât prin frecvența efectivă a sunetului. Efectul introducerii binaurale implica o posibilă sinteză a frecvenței bătute de către creier însuși. De exemplu, un semnal de 200Hz într-o ureche și unul de 210Hz în cealaltă puteau sugera creierului o rezonanță eficientă de 10Hz.

Sincronizarea emisferelor cerebrale

Rezultatele au fost spectaculoase. S-a produs un salt calitativ evident în întregul proces. Timpul de răspuns s-a scurtat, durata s-a prelungit, iar gradul de intensitate a fost dramatic, toate acestea reflectându-se în tiparele FFR observate în înregistrările EEG. Chiar și în rândul celor aproximativ 22 de subiecți anterior antrenați și familiarizați cu metoda, eficiența crescută a devenit o regulă.

Perioada care a urmat a fost una de explorare a răspunsurilor la frecvențe audio dincolo de intervalul undelor EEG și adesea dincolo de limitele auzului uman normal. Căutarea avea drept scop identificarea altor frecvențe audio eficiente, indiferent de natura efectului obținut. Procesul a fost anevoios, deoarece doar testările cu variații lente ale frecvențelor permiteau apariția FFR-ului, din cauza întârzierii naturale de răspuns și a modului de raportare al subiecților voluntari. În plus, pentru ca un răspuns să fie considerat valid, era necesar un consens dublu-orb între subiecți. Astfel, un răspuns raportat de un participant nu era dezvăluit celorlalți decât dacă și când fiecare dintre ei raporta un răspuns similar în același interval de frecvență. Astfel, factorul sugestiei era eliminat, iar evaluarea se baza pe înregistrări ale răspunsurilor atât verbale, cât și instrumentale ale subiecților.

Au fost identificate mai multe răspunsuri clare și repetabile. Se putea varia starea de atenție de la somn profund în unde delta (cu absența totală a conștiinței și stare fizică comatoasă) până la o concentrare intensă de tip beta, caracterizată de fixare mentală focalizată, ajungând chiar până la o stare de „nervozitate” extremă și intolerabilă. Cu toate acestea, rezultatul depindea în mare măsură de secvența semnalelor oferite. De exemplu, o formă extrem de „clară” de activitate mentală putea fi obținută prin inducerea inițială a stării de Minte trează – Corp adormit (identificată arbitrar ca Focus 10) cu ajutorul unui set de semnale, urmată de aplicarea unui al doilea semnal suprapus, care în mod normal ar fi fost perceput ca fiind „iritant” sau deranjant. Motivul pentru care această secvențiere este importantă nu este încă pe deplin înțeles.

Odată cu apariția unui interes larg față de teoria și studiul emisferelor cerebrale, Institutul a inițiat o explorare a efectelor bilaterale ale FFR (răspunsului de urmărire a frecvenței). S-a constatat rapid că se putea induce, temporar, o dezorientare extremă prin introducerea unor semnale diferite și fără legătură în fiecare ureche. Procedând mai prudent, s-a descoperit că se putea realiza o „dezacordare” a uneia dintre emisfere prin inserarea unor frecvențe din gama joasă EEG în urechea opusă. În mod invers, oricare dintre emisfere putea fi stimulată prin aceeași metodă, prin aplicarea unor tipare sonore beta specifice sau chiar frecvențe mai înalte. Consecința firească a acestor descoperiri a fost căutarea unor tipare capabile să „echilibreze” sau să ajusteze relațiile dintre emisfera stângă și cea dreaptă, contribuind astfel la producerea unor schimbări de comportament dorite.

Toate acestea au dus la rezultate dinamice în multe domenii și se află încă într-o fază incipientă în ceea ce privește nivelul de sofisticare tehnologică. Cu toate acestea, ele au condus la formularea unei definiții a efectului de bază cu care se ocupă activitatea Institutului. La câțiva ani după începerea studiilor privind „bătăile binaurale”, un cercetător asociat a atras atenția Institutului asupra unui experiment relevant. Utilizând procesul FFR al Institutului în mod binaural, acesta a configurat o înregistrare EEG bilaterală pe un subiect voluntar, în care forma de undă dominantă a fiecărei emisfere cerebrale era afișată pe un osciloscop cu două canale.

Stimularea prin frecvențe bătute binaurale generează un FFR susținut, sincron atât în amplitudine, cât și în frecvență între cele două emisfere ale creierului.

Semnificația completă a unei astfel de coerențe nu este încă pe deplin înțeleasă, întrucât nu au fost realizate studii extinse în afara celor inițiate de Institut. Înainte de dezvoltarea metodei FFR, nu exista o tehnică eficientă pentru a genera o stare de tip Hemi-Sync. Este posibil ca persoanele aflate într-o stare de concentrare relaxată – cum ar fi în rugăciune, meditație sau alte stări liniștite din punct de vedere fizic – să producă, uneori, astfel de episoade de sincronizare. Cu siguranță, aceasta trebuie să apară în mod natural, chiar dacă doar pentru scurt timp, în anumite condiții specifice din viața umană. Care sunt exact aceste condiții rămâne, deocamdată, necunoscut.

Există un efect parțial de antrenare (entrainment), iar unele indicii sugerează că acest proces poate fi învățat, asemănător cu modelele din biofeedback. Dacă semnalul sintetizat traversează corpul calos (rețeaua de fibre nervoase care leagă emisferele cerebrale), trece prin trunchiul cerebral sau sistemul limbic — acest aspect rămâne încă de clarificat. Totuși, se pare că, drept rezultat, se stabilesc noi căi neuronale.

Folosirea sistemului Monroe, împreună cu sincronizarea emisferelor cerebrale, a dus la apariția unor rezultate surprinzătoare și promițătoare. Iată câteva dintre ele:

1. Sănătate și echilibru: Primul și cel mai important efect a fost o stabilizare a energiilor mentale și fizice ale participantului. Acest efect apare de obicei între a 10-a și a 11-a sesiune, fiecare cu o durată de 45 de minute. Majoritatea raportează schimbări dinamice în vitalitatea fizică, somn mai odihnitor, un sentiment crescut de bine general, o seninătate generală, un entuziasm nou pentru viață și eliberarea de identități și obligații false, printre altele. În general, fiecare începe cu afirmația „Mă simt mai bine, parcă gândesc mai clar”. După cea de-a 10-a expunere, schimbarea este adesea permanentă. Participanții confirmă acest lucru chiar și la doi sau trei ani după experimente.

2. Reducerea stresului și tensiunii: Folosită în principal în cazuri care au rezistat abordărilor convenționale, rezultatele obținute par a fi cauzate în principal de o schimbare a perspectivei generale a individului, mai degrabă decât de tratarea unor aspecte specifice.

3. Suport în timpul intervențiilor chirurgicale: Aplicat înainte, în timpul și după operație. Atunci când este utilizat în întregime, acest sistem special ajută pacientul la reducerea anxietăților, controlul energiilor vitale, reducerea durerii și accelerarea procesului natural de vindecare a corpului. Pacienții raportează constant progrese semnificative în toate aceste domenii.

4. Controlul durerii: Nu este încă clar de ce metoda este atât de eficientă pe cât se indică. Sugestia pentru controlul durerii cronice pare a fi cu totul insuficientă pentru a explica schimbările dinamice raportate în mod repetat. Uneori, chiar și o săptămână de lucru cu înregistrările audio a fost suficientă. Există unele speculații că efectul este legat de cel menționat la punctul (1) de mai sus.

5. Recuperare după accident vascular cerebral: Deși s-a lucrat foarte puțin cu sistemul Monroe în acest domeniu, rezultatele preliminare merită a fi menționate. Sincronizarea emisferelor la doi participanți la scurt timp după debutul unor accidente vasculare cerebrale minore a produs îmbunătățiri clare ale disfuncției. Într-un caz, subiectul suferise dificultăți minore de vorbire și instabilitate motorie intermitentă la nivelul picioarelor. După trei sesiuni de hemi-sync, vorbirea i s-a clarificat considerabil, iar mersul a devenit stabil și fără efort. După trei luni, nu s-a observat nicio regresie.

6. Psihoterapie: Atunci când este aplicat în cadrul interviurilor, modul hemi-sync pare să ajute pacientul să acceseze foarte rapid niveluri adânc îngropate, care au rezistat pătrunderii prin mijloacele tradiționale. S-a afirmat că 10 interviuri folosind sistemul pot echivala cu 10 ani de tratament ortodox.

7. Rezolvarea problemelor: Creierul-mintea coerentă, focalizată într-un domeniu dat prin modele specifice de FFR (frecvență de răspuns), pare să aibă o capacitate mult mai mare de a percepe orice condiție dintr-o perspectivă holistică decât conștiința „normală”. Se poate specula că acest lucru este rezultatul unei utilizări simple a interacțiunii complete dintre emisferele cerebrale. Într-o demonstrație cu un grup de patruzeci și cinci de directori ai unei corporații importante, participanții au fost rugați să găsească cea mai bună soluție posibilă pentru problema personală, în timp ce experimentau efectul hemi-sync. Treizeci dintre ei au raportat soluții-decizie de o calitate în mare parte neașteptată. Fiecare era convins că era răspunsul „corect”.

8. Învățare accelerată: Doar efectul de sincronizare pură oferă multe potențiale în Tipul II și Tipul III, prin simpla focalizare a atenției. De exemplu, utilizarea sa de către studenți în timp ce învață îmbunătățește retenția și reamintirea: o studentă a reușit să-și crească media notelor de la 2.5 la 3.9 într-un singur trimestru, folosind metoda. Un alt test a demonstrat capacitatea de a percepe și memora informații orale cu o viteză de 1.000 de cuvinte pe minut. (S-a folosit un compresor de vorbire pentru a crea materialul). Un alt participant a reușit să înmulțească mental două numere de opt cifre, cu o acuratețe de 100%; fără efectul hemi-sync, avea dificultăți cu seturi de numere de două cifre. Tabelele de înmulțire de la 13 la 24 au fost folosite ca material de memorare, cu o acuratețe de 60% în reamintire după o singură sesiune.

În aceleași condiții, activitățile de coordonare la nivel mental și fizic au fost simulate printr-o formă de imaginație ghidată. Testele au fost efectuate în principal în domeniul sportului, acolo unde schimbările puteau fi măsurate obiectiv. Cele mai relevante rezultate au fost observate în cazul a șase jucători de golf, toți reușind să-și reducă scorurile cu până la cinci lovituri. Această reușită sugerează că metoda ar putea fi aplicată în direcții mult mai constructive și într-o varietate de domenii, fiind limitată doar de nevoile specifice.

Stimularea creativității:
Un cunoscut expert în instruire profesională a afirmat că, într-o companie cu peste 30.000 de ingineri angajați, economiile sau profiturile ar putea crește cu aproximativ 200.000.000 de dolari dacă acest grup de angajați și-ar îmbunătăți capacitatea creativă cu doar 2%.
Răspunsurile obținute în această direcție prin utilizarea sistemului Monroe au fost atât de constante, încât este posibil ca, într-o zi, Institutul să desfășoare un studiu de amploare pe această temă.
Testele efectuate deja, pe un grup restrâns dar divers de unsprezece ingineri, au demonstrat o probabilitate clară de a depăși acel procent estimat. Câțiva membri ai grupului au creat noi concepte și modele în domeniile lor de activitate, care s-au dovedit suficient de promițătoare pentru a justifica depunerea unor cereri de brevet.

Un participant la un alt program desfășurat de Institut a fost inspirat să scrie o carte, a finalizat-o și a reușit să o vândă unui editor în decurs de șase săptămâni. Un altul a devenit un artist comercial talentat și apreciat, compozitor și aranjor muzical.
Sute de persoane au venit cu idei, metode, concepte și perspective noi care le-au transformat profund stilul de viață. Valoarea acestor schimbări nu poate fi măsurată decât mai întâi la nivel individual, iar apoi în contextul impactului asupra celor din jur.

Dr. Stewart Twemlow

Următoarele rânduri reprezintă un fragment dintr-un raport redactat de unul dintre colaboratorii Institutului, psihiatrul Dr. Stuart Twemlow:

„În studiile noastre privind efectul tehnologiei audio Monroe asupra undelor cerebrale, am descoperit că această tehnologie încurajează concentrarea energiei cerebrale (care poate fi măsurată, asemenea unui bec, în wați) într-o bandă de frecvență din ce în ce mai îngustă. Această focalizare a energiei seamănă cu conceptul din yoga de concentrare într-un singur punct, pe care îl putem traduce în termeni occidentali ca atenție direcționată sau concentrare exclusivă. Pe măsură ce se face numărătoarea inversă către starea Focus 10, apare o creștere treptată a amplitudinii undelor cerebrale, ceea ce indică o intensificare a energiei sau puterii cerebrale.

„Deși semnificația exactă a acestui fenomen nu este pe deplin clară, se poate specula că tehnologia audio Monroe încurajează mobilizarea neuronilor din creier pentru a-și concentra activitatea asupra unei singure sarcini — fie ea relaxarea mușchilor, îmbunătățirea somnului sau controlul durerii.

„Voi descrie trei situații în care am aplicat tehnologia audio Monroe, cu rezultate deosebit de remarcabile. În general, tipologia pacienților cărora le-a fost administrată această tehnologie corespunde cazurilor cronice — adică persoane care s-au confruntat cu probleme persistente, de lungă durată.

Un astfel de caz a fost o femeie de vârstă mijlocie, care suferea de dureri severe cauzate de complicații apărute în procesul de vindecare a unei fracturi vechi. Prin combinarea tehnologiei audio Monroe cu un program structurat de terapie în spital, am observat că, pe măsură ce începea să se relaxeze, regiunile corpului care rămâneau tensionate erau acelea în care durerea era asociată cu probleme psihologice — unde durerea îndeplinea un rol de beneficiu secundar. Cu alte cuvinte, durerea părea să o ajute să facă față anumitor stresuri emoționale din viața de zi cu zi, motiv pentru care era menținută inconștient, ca formă de adaptare.

Pe măsură ce am reușit să abordăm aceste aspecte, pacienta a început să simtă că are din nou control asupra propriei vieți, iar nevoia de a menține durerea a scăzut. După externarea din spital, femeia a devenit aproape de nerecunoscut din punct de vedere fizic. Arată mult mai tânără decât înainte, reușește să își gestioneze durerea fără să aibă nevoie de vreun tratament de susținere. Cel mai impresionant este că zone ale vieții din care anterior se retrăsese complet au devenit acum pentru ea surse autentice de împlinire și bucurie.”

„Următorul caz privește un bărbat de vârstă mijlocie cu un istoric foarte îndelungat de probleme psihosomatice, care afectau practic fiecare organ al corpului său. O investigație psihologică a arătat că multe dintre aceste simptome erau legate de o traumă chirurgicală severă petrecută în copilărie. În acest caz, am combinat exercițiile cu tehnologia audio Monroe — în special exercițiul Focus 10 — cu expunerea la stimuli din mediul său care îi provocau anxietate intensă, adică acei factori care îi aminteau de trauma chirurgicală din copilărie.

Pe parcursul a câteva săptămâni, l-am expus alternativ atât la starea profund relaxată Focus 10, cât și la acei stimuli care îi generau neliniște și agitație. Treptat, a devenit desensibilizat la acești factori declanșatori și a început să simtă că are un control mai mare asupra propriei vieți.**

„Un alt caz a fost cel al unui bărbat aflat în faza terminală, care a utilizat tehnologia audio Monroe. Avea dureri severe, care nu mai puteau fi controlate nici măcar cu doze mari de analgezice narcotice. Pe parcursul câtorva săptămâni, și el a reușit să își obțină controlul asupra durerii. După moartea sa, am primit un mesaj din partea soției lui, care ne-a spus că a ascultat tehnologia audio Monroe până în ultima clipă. În ultima săptămână de viață, a fost complet lipsit de durere și în deplină liniște sufletească.

Convingerea noastră a fost că atât experiența de a prelua controlul asupra părții din corp afectate de durere, cât și pregătirea conștientă pentru moartea corpului fizic l-au ajutat să își reducă teama și panica. Această stare de control și acceptare l-a ajutat, de asemenea, să se împace cu familia — un aspect extrem de important pentru cei aflați în pragul morții. De fapt, așa cum am observat și în alte cazuri similare, a fost capabil să ofere sprijin emoțional celor apropiați, care urmau să trăiască pierderea lui. Împăcarea cu sfârșitul existenței fizice i-a permis să integreze și ultimele frici rămase legate de acest moment.

„Utilizarea tehnologiei audio Monroe în context clinic a evidențiat un efect surprinzător în reducerea stresului și relaxarea musculaturii tensionate. De fapt, se pare că nu doar mușchii controlați voluntar, ci și cei controlați involuntar (mușchii netezi, cum ar fi cei ai vezicii urinare), pot fi relaxați cu ajutorul exercițiului Focus 10.

Pacienții cu afecțiuni cronice simt adesea că nu au niciun control asupra simptomelor pe care le experimentează. Așa cum se întâmplă cu multe dintre tehnicile terapeutice moderne, recăpătarea sentimentului de control generează un „efect de bulgăre de zăpadă”, care se extinde și asupra altor simptome sau asupra relațiilor interpersonale. Pe măsură ce încep să obțină rezultate în alte domenii, fiecare mic succes produce un efect de întărire pozitivă.

Se pare că starea Focus 10 este esențială și trebuie stăpânită înainte de a putea avansa în proces. Unii dintre pacienții noștri au învățat să inducă starea Focus 10 pentru a-și relaxa corpul chiar și în timp ce sunt activi la locul de muncă, sau în pauzele dintre momentele de stres intens din activitatea lor zilnică. Alții au reușit să își programeze somnul, astfel încât să se trezească la ore stabilite. Mai mulți dintre cei care sufereau de insomnie au descoperit că pot dormi profund și odihnitor.”

„Un pacient a observat că doar câteva minute de somn în starea Focus 10 păreau să îi ofere un grad de odihnă echivalent cu multe ore de somn în ritmul său normal. Uneori, însă, pot apărea dificultăți din această cauză. De exemplu, un alt pacient a menționat că a avut perioade cu un nivel de energie foarte ridicat, în care s-a simțit extrem de creativ, dar care au reprezentat o schimbare față de modul său obișnuit de funcționare — o schimbare la care ceilalți din jurul său au avut nevoie de timp pentru a se adapta. A remarcat, printre altele, că are nevoie de mai puține ore de somn pe noapte și este pregătit să înceapă ziua de lucru mult mai devreme decât majoritatea oamenilor.

Mai mulți pacienți care au practicat constant cu ajutorul tehnologiei audio Monroe au observat că au devenit mult mai reflexivi, mai puțin activi fizic și mai atrași de activități liniștite, precum hobby-uri simple sau rutine zilnice relaxante. Această orientare mai profundă spre interior este o caracteristică a celor care învață să își găsească satisfacția prin resurse interioare, mentale, în loc să caute în mod constant validare și plăcere în lumea exterioară.”

Programul Gateway

În anul 1973, Institutul a fost invitat la Centrul Esalen din Big Sur, California, pentru a susține un atelier de weekend care să includă unele dintre metodele și tehnicile dezvoltate până atunci. În acel weekend, precum și în cel care a urmat, organizat la Esalen San Francisco, Institutul a deschis — fără să intenționeze — o nouă direcție de cercetare experimentală.

Pe măsură ce au continuat să apară cereri pentru sesiuni similare de explorare a conștiinței, s-a luat decizia de a organiza și alte programe de weekend, într-un format semi-public. Selecția participanților avea să se bazeze pe sinceritatea interesului exprimat, pe capacități înnăscute relevante și pe profiluri de personalitate corespunzătoare.

Cel mai important, un astfel de program desfășurat continuu oferea o bază de consens mult mai largă decât ceea ce era posibil în cadrul lucrului experimental intern al Institutului. În plus, se putea crea un sistem de feedback valoros, prin care participanții, raportându-și experiențele și efectele trăite, puteau contribui direct la evoluția și ajustarea metodelor și tehnicilor utilizate în programele următoare.

Cu câteva excepții, procedura s-a dovedit remarcabil de eficientă.
În decurs de patru ani, peste 1.500 de participanți au trecut prin acest proces de instruire și explorare a conștiinței. Programul, denumit inițial M-5000, poartă acum numele de Programul Gateway. Forma actuală a sesiunii Gateway seamănă doar vag cu prima versiune — este, fără îndoială, o variantă mult evoluată. O mare parte din metodele și materialele de bază au fost validate prin sondaje efectuate în rândul participanților la programul Gateway.

Aici – Acum – Mai Departe

Privind în ansamblu, cei implicați îndeaproape în activitatea Institutului sunt profund preocupați de implicațiile informațiilor adunate până în prezent. Orice introspecție realizată pe baza aplicării prelungite a acestor noi instrumente disponibile tinde, adesea, să genereze confuzie. Nu este vorba despre măgarul care moare de foame între două grămezi de fân la distanță egală – aici par să existe cinci, zece, o sută sau chiar mai multe posibilități, toate părând la fel de importante. Concluzia inevitabilă este următoarea:

Presupunând că datele adunate sunt valide și că aceste metode și tehnici sunt într-adevăr instrumente pentru modificarea sau amplificarea conștiinței, simplitatea lor oferă un potențial practic de aplicare în toate aspectele existenței umane, fără excepție.

Pornind de la această perspectivă, diversitatea posibilităților de extindere depășește capacitatea actuală a Institutului. Din acest motiv, Institutul este deschis contactului și colaborării cu toate domeniile de activitate umană, cu scopul de a dezvolta și utiliza aceste instrumente oriunde se dovedește posibil și relevant. Domeniile vizate includ medicina, psihiatria, educația formală, produsele comerciale, muzica, divertismentul, religia — nu neapărat în această ordine a importanței.

Se așteaptă ca această diseminare să conducă și către domenii care, la acest moment, nici măcar nu au fost încă imaginate de cei asociați cu Institutul. Cei din cadrul Institutului consideră că aceasta este singura abordare capabilă să reducă riscul de utilizare abuzivă sau în scopuri neconstructive a sistemului. Institutul încurajează orice solicitare de colaborare venită din partea indivizilor sau organizațiilor responsabile care pot contribui la acest proces extins.

Robert A. Monroe

Despre Robert A. Monroe
Născut pe 30 octombrie 1915, Bob și-a petrecut copilăria în Kentucky și Indiana. După ce a absolvit Universitatea de Stat din Ohio în 1937, cu o diplomă de licență în limba engleză, a lucrat ca scenarist și regizor la două posturi de radio din Ohio. Doi ani mai târziu s-a mutat la New York, unde și-a extins cariera în domeniul radiodifuziunii, producând și regizând emisiuni radio săptămânale și, în cele din urmă, înființând propria companie de producție radio.

În 1985 a scris a doua sa carte, „Far Journeys”, în care a aprofundat investigațiile personale privind realitatea non-fizică. În 1994 a urmat cu o a treia lucrare, „Ultimate Journey”, care explorează adevăruri fundamentale despre sensul și scopul vieții, precum și despre ceea ce se află dincolo de limitele lumii fizice.
Monroe a murit în 1995, la vârsta de 79 de ani. Moștenirea sa continuă și astăzi, influențând viața a milioane de oameni din întreaga lume.

© 1987 The Monroe Institute
Hemi-Sync® este o marcă înregistrată a Interstate Industries, Inc.